De ce accepta patronii sa-si plateasca mangerii cu mult mai mult decat merita

Managerii de top ai companiilor ajung la salarii de cateva ori mai mari decat ale unui angajat cu o functie medie, la care se adauga, de cele mai multe ori, bonusuri consistente, uneori acordate fara a se avea in vedere performantele lor. Aceasta este cauza multor frustrari la locul de munca, iar, la prima vedere, se poate concluziona ca este o practica contraproductiva, generatoare de tensiuni intre angajati.

In realitate, insa, lucrurile stau cu totul altfel: daca privim prin ochii patronului, salariile excesive date sefilor nu-i vizeaza atat pe ei, ci mai cu seama pe angajati. Sefii nu sunt platiti in primul rand pentru munca lor, ci pentru a-i inspira pe angajati. Altfel spus, acceptam o functie remunerata cu un salariu mediocru in speranta ca intr-o zi vom ajunge in pozitia actuala a sefilor si, in consecinta, vom beneficia de salariul lor urias.

Economistii numesc aceasta "teoria competitiei", iar bazele ei au fost puse in urma cu 25 de ani de Edward Lazear (recent numit presedinte al Council of Economic Advisors din SUA) si Sherwin Rosen. Potrivit lor, competitia este parte integranta si uneori invizibila a oricarui loc de munca.

Angajatii, in cele mai multe cazuri, sunt raportati unul la altul si inclusi intr-un "clasament" intern pe baza carora sunt promovati, dati afara sau mentinuti pe aceeasi pozitie. Cei doi economisti spun ca promovarile se fac nu atat pentru ca esti bun in ceea ce faci, ci pentru ca esti mai bun decat celalalt. Este un raspuns natural prin care este rezolvata problema acordarii unui salariu bazat pe performanta.

Competitia, totodata, ii protejeaza pe angajati impotriva unor riscuri asupra carora nu au un control direct. Companiile pot fi afectate de recesiune, aparitia unor noi jucatori pe piata, dezastre naturale etc. Atata vreme cat fiecare angajat este in egala masura afectat, singurul stimulent care il mai dinamizeaza este cel al promovarii viitoare. Asadar, competitia interna se dovedeste un stimulent mai eficient decat alte tipuri de bonusuri, precum acordarea de actiuni in cadrul firmei. Acestea ii expun unor riscuri care le pot ruina determinarea la birou. 

Fondatorii teoriei competitiei atrag atentia ca cei care o promoveaza trebuie sa aiba in vedere nu doar avantajele, ci si pericolele la care se expun. In primul rand, angajatii pot descoperi ca o cale eficienta de a castiga este sabotarea altor colegi. Sabotarea eforturilor si muncii altora are repercusiuni directe asupra productivitatii companiei.

Un al doilea pericol consta in cresterea absurda a salariilor si compensatiilor pentru cei care ajung in fruntea ierarhiei. La nivelurile de jos, o promovare nu aduce in mod necesar o marire de salariu, deoarece avantajul este deschiderea perspectivelor de avansare ulterioara. Spre captul ierarhiei, doar un salariu consistent mai este in masura sa starneasca entuziasmul angajatilor.

George Trifu